Death, the final frontier (of money making)

Specia umană se mândreşte de ceva vreme că a depăşit anumite praguri de evoluţie, că reuşim în prezent să atingem limite pe care strămoşii noştri nici nu şi le puteau închipui. Ne mândrim că am depăşit primitivismul omului de peşteră care se bătea cu vecinul pentru o halcă de carne de mamut, că reuşim să ne înţelegem mult mai bine între noi fără să apelăm la bombe, gloanţe şi metode de tortură; ne mândrim cu realizările celor din urma noastră, care stau drept martori ai unei civilizaţii avansate, precum ne considerăm noi.

Şi cum rămâne cu timpul prezent? Ce-i drept, cu toate conflictele mărunte generate de idealişti fără simţ al măsurii, cu toate dezastrele naturale şi cu toată lăcomia ce ne caracterizează, putem spune că o ducem bine. Chiar foarte bine, din moment ce s-a găsit numitorul comun al diferitelor grupuri de indivizi, răspândiţi în toate colţurile Terrei: profitul. Nimica nu a unit mai bine interesele eterogene ale diverselor grupuri de interese ca acest cuvânt, profitul. El singur a reuşit să determine ţările care şi-ar ridica nasul împotriva altora să reconsidere riscurile şi ce ar putea pierde – nu din punct de vedere uman şi material, ci pur financiar – , ceea ce deocamdată două războaie mondiale abia dacă au reuşit să realizeze, fără nicio curgere de sânge; el singur uneşte naţiuni care împărtăşesc trecuturi comune pline de ură şi resentimente; doar profitul îi ţine în şah pe cei care ar avea chef să strice lucrurile niţel. Şi dacă profitul învaţă ceva pe cel care-şi apleacă urechea către el, atunci acest lucru este că absolut orice lucru poate fi transformat în bani. Chiar şi lucrurile intangibile.

Cu atât mai mult chiar, cu cât un anume lucru este mai intangibil, cu atât şansele de a obţine un profit frumuşel de pe urma lui cresc. Luând ca exemplu moartea, şi uitându-ne în trecutul nostru, observăm că anumiţi “vizionari” ai procesului de obţinere rapidă de bani au pus în mişcare mecanisme excepţionale de exploatare ale unui concept atât de abstract pe cât este moartea. Cei care asistau la sângeroasele evenimente “sportive” ale Colosseumului probabil că adorau să vadă lupta în sine şi încleştarea pe viaşă şi pe moarte a participanţilor, dar extazul maxim, momentul culminant al euforiei sinistre era atins abia când printr-o simplă mişcare din încheietură viaţa unui om era curmată. Printr-un simplu gest negativ, un om dispărea de pe faţa pământului, iar ropotele de aplauze ale spectatorilor încântaţi de carnagiu nu sunau mai plăcut în urechile cezarului decât sunetul banilor din pungi – astfel, moartea unui om a ajuns să devină un mijloc foarte convenabil de a obţine profit.

Numai că din nefericire a apărut creştinismul în ecuaţie, iar obiceiurile barbare şi păgâne au trebuit să fie înlocuite. Cu ce altceva, decât persecuţie religioasă? Omul european primitiv, în micile sale conflicte teritoriale cu vecinii, avea o scuză temeinică, şi anume că instinctele sale îl împingeau să acapareze bunurile şi terenurile altora pentru a-şi putea întreţine în continuare familia şi/sau clanul. Omul european evoluat însă, atingând un nou nivel de înţelepciune prin intermediul adoraţiei unei divinităţi, a ajuns rapid la concluzia că prin moartea celor care nu-l acceptă pe Dumnezeu în vieţile lor, posesiunile lor lumeşti pot intra foarte frumos în posesia Bisericii, ca deţinătoare de drept a Adevărului şi a Luminii. Creştinii aruncaţi la lei în perioada romană au devenit în scurt timp lei la rândul lor, îmbuibându-se nu cu carnea omului ci cu rezultatul muncii lui, moartea unui “eretic” fiind un motiv mai mult decât suficient pentru a mai adăuga la proprietatea clericului câteva vase de argint, nişte animale şi poate niscaiva obiecte de lux. De data asta însă, profitul a fost făcut “în numele lui Dumnezeu”, deci scutit de repercursiuni morale…

Pe măsură ce omenirea “evolua”, direcţia exploatării morţii a luat 3 direcţii distincte. Prima, cea care a sălăşluit alături de om încă de la începuturi, şi nu reprezenta grosul de bani storşi de pe urma morţii altora, este cea a tâlhăriei şi a omorului cu profit pentru un număr restrâns de participanţi. Uciderea comercianţilor bogaţi, asasinarea unor persoane nedorite contra cost precum şi “accidentele” ce duceau la înscăunări neaşteptate au coexistat cu specia noastră din vremuri imemoriale, dar financiar vorbind erau caracterizate de instabilitate şi de incertitudinea păstrării bogăţiei astfel obşinute pe o perioadă mai lungă de timp,  fără riscul de a avea loc un “fenomen” similar. Dar odată cu sofisticarea mijloacelor de stocare şi multiplicare a banilor, moartea prin aceste metode a redevenit profitabilă. Şi în anumite circumstanţe cei care urmau în linia directă a moştenirii averii nici măcar nu trebuiau să-şi mânjească mâinile cu sângele fostului proprietar – totul se rezuma la răbdare. Civilizaţia a adus cu sine un gram mai mult de respect faţă de victimele deţinătoare de profit, dar o sete de bani cu mult mai mare…

A doua cale, practicată de marii cuceritori ai secolelor apuse, se rezumă la stârpirea concurenţilor pentru a pune mâna pe resursele lor. Şi oricine stă în calea tăvălugului pe care scrie “PROGRES” va ajunge în mod inevitabil ţintă marcată pentru eliminare. Profitul dictează valoarea în bani a unei fiinţe umane. Nu există fiinţă umană despre care să se poată spună că este nepreţuită. În fapt, preţul unui om va fi întotdeauna mai mic decât valoarea totală a banilor economisiţi de către toate persoanele care-l doresc dispărut de pe scena celor vii. De regulă, obţinerea şi confirmarea morţii unui om costă doar taxa obişuită a unui hitman, plus costul muniţiei cheltuite pe corpul ţintei/valoarea explozibilului detonat/preţul otrăvii administrate, plus alte cheltuieli de deplasare şi mici mărunţişuri. Profitul este imens când se economisesc milioane de dolari ce ar fi putut fi irosiţi cu procese nedorite, amânări de planuri şi mituiri de organe de stat…

A treia cale, cea mai recentă, este caracterizată de prezenţa unor indivizi care pot fi asemuiţi remarcabil de corect cu nişte vulturi amatori de stârvuri. Pur şi simplu pentru că se adună precum stolurile de necrofagi în jurul fiecărui subiect ce implică moartea cuiva. Printre cele mai recente cazuri este acela al unui handbalist mort. Nu moartea individului este în sine importantă, ci faptul că o persoană, presupusă a fi reporter, se apropie de tatăl decedatului şi-l întreabă : “Ce simţiţi în acest moment?”.

Unu la mână: tatăl a fost un mare fraier că în acel moment nu a luat un cuţit şi nu i l-a înfipt în ochi posesorului de microfon dar nu şi de creier, pentru ca mai apoi să-l întrebe la rândul lui, “Dar tu acum ce simţi?”.

Doi la mână:  în spiritul obţinerii de profit de pe moartea cuiva, de ce să nu fie de pe moartea tuturor jurnaliştilor care altă treabă mai bună nu au decât să pună întrebări cretinoide şi nelalocul lor? Angajatorii lor ar face economii mari dacă nu ar mai trebui să-i plătească, iar omenirea ar mai scăpa de 0,0000001% din cretini.

Trei la mână: a obţine profit indirect, exploatând suferinţele provocate de moartea unui sau altuia, este chiar mai josnic decât a ucide cu mâinile proprii un alt om. Tu, ca deţinător al unei poziţii externe faţă de durerea străinilor din faţa ta, dacă nu ai trecut tu însuţi printr-un astfel de eveniment tragic nu are rost să încerci să-ţi imaginezi cum ar fi, nu vei putea. Dar lipsa de respect faţă de chinul altora, motivată de bani, este scârboasă, iar cei care o practică ar trebui lăsaţi să înoate cu burta în jos alături de vacile moarte ale babei ce plângea la viitură în timp ce o reporteriţă o întreabă dacă e supărată.

P.S. Pe lista celor care de pe urma cărora ar trebui scos profit, şi încă cât se poate de repede, ar trebui trecuţi şi cei care promovează imagini cu aluzii sexuale deloc voalate prin intermediul desenelor destinate copiilor…