Minoritatea majoritară şi majoritatea chioară

După 1989, în România oamenii s-au aruncat asupra democraţiei ca un lup flămând asupra unei oi dolofane. Şi precum este povestea unui deţinut de la Auschwitz care, bucurându-se de sacii cu provizii aduse de americani, a murit din cauza faptului că a ingurgitat prea mult zahăr într-un timp foarte scurt (asta după ce a rezistat luni bune de lagăr), cam aşa s-ar traduce şi modul în care românul a digerat conceptul democratic, fără a avea timp să-i asimileze mai bine ideile de bază. Una dintre aceste idei este că majoritatea decide întotdeauna, indiferent de ceea ce se întâmplă, şi mai ales faptul că ceilalţi care s-ar opune deciziei majoritare trebuiesc forţaţi să ia aceeaşi cale ca şi turma.

Could it have been more wrong? De cele mai multe ori, deciziile aşa zise majoritare sunt luate considerând că toată lumea gândeşte la fel, şi că nu se poate ca cineva să aibă o idee diferită de a proceda. O astfel de majoritate “chioară” e direct reminiscentă din comunism, iar neo-comuniştii tineri care au fost “antrenaţi” de către părinţii lor ştiu cum să obţină rapid aderenţa la ideea lor. Metoda se numeşte complicitate. Este suficient ca o singură dată o persoană să calce strâmb, chiar dacă a făcut-o la “adăpostul” turmei, pentru ca pe viitor, in cazul în care individul ar avea gânduri de a acţiona contrar grupului, să i se aducă aminte rapid despre deciziile sale din trecut şi să fie convins că dacă atunci a făcut ce-a făcut, acuma este normal şi firesc să continue tradiţia. Asta se vede cel mai uşor în cadrul instituţiilor de învăţământ, în şcoli şi în licee, unde cei care nu vor să chiulească de la ore sunt priviţi cu ochi răi, exact precum în regimul comunist erau consideraţi “duşmanii poporului”, cu mica diferenţă că nu se mai practică persecuţia fizică, ci cea verbală şi socială. Ideea că un coleg sau o colegă ar pune interesele proprii deasupra celor ale clasei pare a fi o insultă strigătoare la ceruri, şi majoritatea complicilor îl va ostraciza pe individul care se va opune deciziei majorităţii, fără drept de apel. Sistemul este perfect echivalent în oricare alt context în care complicitatea se poate instaura rapid, şi în care asumarea responsabilităţii este o noţiune străină.

Cealaltă idee putredă a degradării la care a ajuns democraţia la ora actuală este că o minoritate, în spiritul necesităţii respectării drepturilor sale, îşi poate impune opinia asupra majorităţii, menţionând doar un singur cuvânt sacru care deschide orice lacăt moral: DISCRIMINARE. Avem americanilor să mulţumim pentru asta. Cred că în SUA oamenilor le este mai frică de acest cuvânt decât le este de Fisc. Orice frustrat care se poate identifica cu o anumită categorie încadrată ca “discriminată” de către societate va apela cu siguranţă la conceptul de discriminare de fiecare dată când un alt individ va afişa o atitudine ostilă asupra ideilor persoanei frustrate. Precum se tot încearcă să se scoată la noi în ţară icoanele din clase, pe motiv că “deranjează” persoanele de altă credinţă decât cea ortodoxă, sau cum se încearcă obţinerea înţelegerii faptului că şi homosexualii sunt oameni normali (ceea ce eu accept în totalitate, numai că se pare că ei nu reuşesc să-şi promoveze ideea, lucru firesc din moment ce se afişează ca nişte marionete îmbrăcate în scârbosul ăla de curcubeu al LGBT), impunerea unui punct de vedere strict personal asupra unei naţiuni este contrar democraţiei; dacă ar fi corect să se facă aşa, păi de ce să nu se întâmple aşa cum zicea Lucian aici, despre o chestie amuzantă: un poponar doreşte să interzică pasajul din Biblie, şi anume versetul 6, capitolul 9 din Epistola Întâi către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, în care apostolul zice lucruri nu tocmai de bine despre pidosnici. Treaba era că omul era frustrat de faptul că nu va mai accede la lumea de după pentru ca îi plac persoanele de alt sex. Ghinion! Eu i-aş recomanda să caute altă religie, în care homosexualii intră în Rai şi cei straight în Iad. Nu-i aşa că ar a avea enormă priză la public o astfel de religie?

Nu exclud motive financiare care s-ar ascunde în spatele imensului interes faţă de comunitatea gay. Din moment ce li se acordă atât de multă atenţie şi li se oferă atât interes, e normal că banii vor începe să curgă. Şi poate o să devină un fel de trendy thing, precum era treaba cu tinerii comunişti din romanul “Pielea” al lui Curzio Malaparte, pentru cei care ştiu despre ce vorbesc. Who knows? Poate în câţiva ani ei vor fi majoritari…