A 11-a ar fi o rugaminte
Un barbat coboara incet dealul Golgotei, Este pranz, iar soarele dogoritor a ascuns oamenii in casele lor. Numai el a mai ramas, singur, privind cu luare aminte varful dealului, de parca si-ar aduce aminte de un fapt din trecut. Metodic incepe sa-si frece palmele care-l dureau la amintirea lucrurilor care au fost. “Mult s-a schimbat lumea de cand am fost eu ultima oara aici…”, gandeste omul, trecand pe ulitele insorite, ascultand zumzetele televizoarelor, vazand masinile inghesuindu-se pe strazile laturalnice, oameni de afaceri imbracati in haine precum el nu vazuse pe vremea sa. Curios fiind, se apleaca peste o fereastra larg deschisa din care razbat urlete, zgomote terifiante, tipete si tacanituri ciudate. Nu este observat de nimeni dinauntru, caci intreaga familie sade linistita in fata unui ecran din care pulseaza sangele, omorul si violenta. Cand nevasta incearca sa schimbe canalul, un puhoi de insulte se abate asupra ei, alaturi de o palma din partea fiului ei mai mare care, injurand de toti sfintii, o ameninta ca o umple de sange daca mai vrea sa-i intrerupa filmul. Omul din afara casei, intristat, se indeparteaza de pervaz, gandind: “Pe vremea mea mama era cea mai cinstita dintre femei. Chiar atatea s-au schimbat in 2000 de ani?”. Omul pleaca, lasand o picatura de sange in fata usii…
“Ce inseamna televizorul asta pentru oamenii acestui timp?” mediteaza omul, in timp ce se aseaza pe o banca, la un umbra unui smochin inalt. Cum soarele si-a mai domolit razele, barbatii si femeile au iesit din casele lor, mergand spre ultimele treburi ale zilei. In departare, o casa alba ii atrage atentia. Dinspre acea casa, o masina stralucitoare coboara inspre el. Oprindu-se langa un restaurant, un cuplu imbracat in haine scumpe lasa masina in grija valetului. Privirea omului din umbra capteaza intentia necuviincioasa a bogatasului si lipsa oricarei prejudecati a femeii sale, in timp ce intra in intunericul salii, disparand din lumina crepusculara a zilei. “Prea multi oameni pentru prea putine pietre, cate ar merita… “. Ridicandu-se, omul lasa inca o picatura de sange pe manerul masinii.
Peisajul se schimba, ariditatea pamantului fiind inlocuita cu briza racoroasa a spumei ridicate de valurile izbite de stanci. Mergand de-a lungul plajei, omul se indreapta spre un vapor care se pregatea sa plece spre alte zari. Nimeni nu-l observa, nici pasagerii inghesuindu-se cu bagajele lor spre cabine, nici mecanicii asteptand ordinul de plecare, nici acel individ cu ochi sireti care privea cu nesat portofelul plin cu bani ai unei femei imbracata in blanuri. Omul se aseaza pe parapet, lasand sa treaca pe langa el palcuri-palcuri de barbati, femei si copii care-si iau ramas bun de la rudele ramase pe tarm in timp ce zgomotul puternicelor motoare ce pun in miscare elicele o asurzesc pe bogata femeie care, astupandu-si urechile cu manutele dolofane, nu mai apuca sa prinda portofelul scapat din buzunar. Iar individul suspect se repede hulpav, prinzand banii ascunsi in pachetul de piele decorata. O picatura rosie se scurge pe obrazul omului, cazand in apele involburate.
“Iarasi televizorul asta. De ce se face ca de fiecare data cand il intalnesc, imi este dat sa vad cum semenii se omoara intre ei?” da din cap omul, privind un reportaj recent al unui atentat cu masina capcana intr-un oras din Israel. Din cate intelegea el, se parea ca un individ ar fi condus o masina in mijlocul unei multimi de oameni care se adunasera la un festival local si, dandu-se jos din masina, a activat un dispozitiv ce a provocat explozia masinii, sfartecand zeci de oameni si insangerand aproape o suta. Oamenii din fata ecranelor pareau lipiti de sticla colorata in nuante de negru de fum si rosu de sange, soptind intre ei profund impresionati si vadit marcati de ceea ce se petrecea la kilometri distanta fata de ei. “Sa nu ucideti, le-a zis tatal meu cu milenii in urma. Iar acuma nu mai pot spune ca ei nu stiu ce fac…” se intrista iarasi omul, intorcandu-si fata de la ecran, tocmai in momentul in care stirea se termina, urmand calupul publicitar, inceput cu o reclama la alcool.
Era o zi de duminica spre pranz atunci cand vaporul si-a oprit motoarele in dreptul unui port strain lui. Privirea i se insenina un pic cand vazu in apropierea sa o biserica, cu turlele sale stralucind galben in razele strecurate printre nori. Indreptandu-si pasii spre ea, omul trecu prin multimea forfotitoare a unei piete aglomerate. Vanzatorii asudati carand sacii cu legume, targuieli, o baba suduind un client care se razgandise, urandu-i ca sa-i dea “Domnul sa te-mpiedici si sa-ti rupi ceva”, el raspunzandu-i ceva de mama; din cand in cand, cate o femeie, cu un batic pe cap, croindu-si drum prin multime, se indrepta agale spre biserica. Si intr-un sfarsit ajunge si el acolo, ramanand surprins de cat de putini erau inauntrul ei. “Pentru o asemenea risipa de spatiu nu ar fi fost necesar un edificiu atat de mare”, gandi omul, dar exact in acel moment un fragment dintr-o discutie a doua doamne i-a captat atentia:
- Auzi draga, dar unde este parintele Hristofor?
- Pai, n-ai auzit ca este in proces cu vecinul sau de la tara, pe chestia aia cu pamantul de la bunicul sau?
- Aoleu, da’ inca n-au terminat? Ca toata lumea stie ca dom’ parinte are dreptate, ce sa se mai judece?
- Se pare ca afurisitul ala de Vasile, lua-l-ar naiba de betivan, a depus marturie la tribunal cum ca ar fi vazut el atunci cand bunicul lui popa al nostru i-ar fi vandut terenul ala vecinului, cu doar doi ani inainte ca bunicul sa moara.
-Fugi de-aci! Betivu’ dracului, unde-n p***a mea a vazut el aia?
- E, parca nu l-ai sti pe vecinul lui popa, are ala suficienti bani sa cumpere jumatate din sat ca sa marturiseasca ce vrea el…
Cele doua femei intoarsera brusc capul, dar nu mai vazura pe nimeni, auzind doar niste pasi grei care se indepartau de biserica. Iar lacrima de sange se evapora rapid pe un bulgare de pamant uscat de soare.
Se intuneca, iar oamenii intra in casele lor, asezandu-se cuminti in fata ecranelor. “Deci pana la urma chiar ii slujesc, nu lipsesc niciodata de la orele de inchinare vizuala”, isi acoperi omul privirea cu mana stanga, parasind in mare graba orasul si intrand intr-un camp proaspat arat. Acolo se aseza in genunchi, atingand cu palma mainii drepte pamantul tare. Si dintr-o crapatura iesira la lumina stelelor doua placute de argila. El intinse mana spre cea de-a doua, lua un bulgare de pamant si cu inca o lacrima de sange il inmuie si-l adauga placutei, prelungind-o cu cativa centimetri. Luand apoi o pietricica, scrijeli pe portiunea noua: “Sa nu iti irosesti viata”, punand laolalta ambele placute si aruncandu-le spre stele, si disparu odata cu ele in intunericul noptii.
