Latest edit: 23 septembrie 2009
USD : 194.545.000
GBP: 125.825.000
P.S. Sumele se vor updata pe măsură ce alţi oameni de afaceri din Burkina Faso îmi vor mai propune investiţii, căpitani de trupe ONU ce s-au îmbogăţit din petrol se vor întoarce acasă şi alte rude cu avocaţi din China îmi vor mai deceda.
P.P.S. Nu se vor pune la socoteală milioanele şi miliardele de dolari pe care nu i-am câştigat completând chestionare online, vizitând pagini ale sponsorilor sau vizionând trailer-e de filme.
Update no. 1: o listă completă cu toţi care şi-au revărsat bacnotele asupra mea, după cum urmează: read more…
Auzind anumite chestiuni din perspectiva unei persoane care a văzut un anume film recent (şi nu mi-a venit să-mi tai venele în consecinţă), am realizat că foarte multe fiinţe sunt ceea ce s-ar putea lejer numi ca noob-i în ceea ce priveşte cel mai dificil RPG pe care-l poate cineva experimenta vreodată: RL.
De ce RL, şi nu altceva? Pentru că RL depăşeşte (mai ales la capitolul grafică) absolut orice poate vreodată ieşi din minţile creative şi din performanţele excepţionale ale unui studio 3D. Dificultatea excepţională a acestui joc reiese cel mai evident în momentele în care jucătorii frustraţi de incapacitatea proprie de a trece peste misiuni dificile îi îndeamnă să-şi împingă propriul personaj către autodistrugere; nu este ca şi cum RL nu ar oferi posibilitatea de a rezolva probleme într-o multitudine de variante, numai că într-un acces de furie oamenii se deconectează din joc, abandonează orice simţ al raţiunii şi devin victime ale laturii primitive şi decerebrate a propriei fiinţe. Şi ajung astfel; să se arunce de pe bloc, să-şi taie venele, să ia pastile cu alcool, să experimenteze – once – o supradoză de droguri, sau (varianta cea mai sadică) să se sinucidă lent prin intermediul altor jocuri care nu vor substitui niciodată RL, la niciun nivel imaginabil.
Atributele care fac RL să fie un joc aşa de teribil? read more…
Partea I.
Fie X lungimea penisului unei balene albastre. Bun. Deci, când să înceapă extraordinar de predictibilul film “Avatar” (în spectaculosul 3D care făcut fâs şi a murit de imbecilitatea cronică a celor care mânuiau instrumentele), am fost nevoiţi să ascultăm prelegerea unui agarici de-al cinematografului, care ne anunţa dimensiunile ecranului, respectiv 7,5*X metri înălţime pe 10*X metri lungime, plus o sumedenie de alte înflorituri şi bazaconii pe care şi homeless-ul care trage din pungă la un colţ de stradă le poate spune dacă-i dau o bancnotă de 10 lei. E bine de ştiut că la IMAX-ul din Bucureşti se pot găsi slujbe şi pentru cei mai neajutoraţi ai sorţii.
Pentru a pronunţa CORECT denumirea Cinema City de acum încolo, acest video este un bun îndrumător:
Partea a II-a.
În care ne pregătim să vedem ceva acţiune 3D. Care, aparent, are porţiunea sonoră corespunzătoare segmentului ce urma să apară pe ecran pe la jumatea filmului. Cu subtitrare cu tot. După vreo 2-3 minute în care (hopefully) prin minţile tuturor angajaţilor din locaşul samsung-ian a trecut un tsunami de “Holy f***ing shit!”, s-au prins că e cazul să întrerupă filmul şi să bage direct vechea placă cu “I am cu sorry, băt ui ar icspiriensing tecnicăl dificultiz. În 5 minute se va relua filmul”. Ok, sună bine, şi cum errare humanum est, hai să le acordăm un vot de încredere. 5 minute trec şi reapare imaginea, cam de unde s-a întrerupt atunci. Decalajul s-a redus de la o oră şi jumătate în avans la 2 minute în urmă. Kakaia tehnika. Oamenii încep să aplaude a sictir şi voie bună de dat cu bâte în cap la administraţia cinematografului.
Partea a III-a.
Oameni buni, ori proiectorul Imax este făcut în zona 51 şi conţine o multitudine de componente extraterestre care depăşesc capacităţile mentale reduse ale Homo Sapiens, ori cei care ar trebui să ştie ce şi cum trebuie reparat ca să potriveşti imaginea cu sunetul au IQ-ul cu o ţâră mai mare decât al unui limbric. Trebuind să se recunoască înfrânt în faţa dilemei tehnologice, personalul trimite în faţă o paraşută care ne anunţă suav: “Ne cerem scuze, dar DIN MOTIVE CE NU ŢIN DE COMPETENŢA NOASTRĂ, filmul se va anula. Dar AM O VESTE BUNĂ: VEŢI PRIMI ÎNAPOI BANII PE BILETE“. Kudos pentru onestitate, rar vezi oameni dornici să recunoască că sunt proşti. Şi, care-i faza: trebuie cumva să ne simţim norocoşi CĂ NI SE VOR DA BANII ÎNAPOI? Ce X-ul meu e treaba asta? Deci ei urmau să ne lase cu ochii-n lumina becurilor de pe tavanul cinematografului, fără bani şi fără să fi văzut nimica, dacă nu ar fi fost extrema generozitate a cuiva din ierarhia de conducere a locaţiei (probabil stimulată de perspectiva a peste o sută de plângeri la OPC, plus ideea unor perechi de pumni în ochi şi şuturi în coaie)?
Partea a IV-a.
Cine X-ul meu i-a angajat pe incompetenţii de casieri? Înţeleg faptul că nu sunt ei direct vinovaţi de faptul că li s-a butut futonul ălora de la proiecţie dar tu, ca om a cărui pâine vine strict din biletele pe care le vinzi, tu să ridici tonul la clienţi şi să faci nazuri? Erau la casierie, ca să-şi ia pe drept banii înapoi, multe persoane care au venit inclusiv din provincie ca să poată vedea filmul la IMAX, persoane care au făcut sacrificii personale şi au aşteptat săptămâni ca mai apoi să li se dea cu flit de către un neica nimeni. Politica jalnică a Cinema City (vezi pronunţia corectă de mai sus) de a nu returna banii pe bilete – vorbind la modul general, nu în situaţii de “criză” – s-a întors împotriva lor, şi s-a demonstrat că d.p.d.v. organizatoric sunt varză. Varză murată împuţită, d-aia de care fug şobolanii din pivniţă.
Partea a V-a. Avatar Plot Fail
Scurt şi la obiect, despre film (pe care l-am văzut într-un final în altă locaţie): foarte spectaculos ca realizare şi ca muncă investită în detaliile legate de animăluţele Pandorei şi pisicile alea mari de 3 metri care călăreau pterodactili, dar suferă de predictibiloză. Pentru cineva care are cât de cât cunoştiinţe cinematografice, nu va trece jumatea de oră până se va vedea clar întregul scenariu, fără marjă de eroare. Dar, la cât de mulţi bani s-au băgat în realizarea peisajului hiperdetaliat, se poate trece peste gradul de complexitate al acţiunii, right? My 2 cents about it? Skip the 3D: şterge mult prea mult din culoarea spectaculoasă a filmului, care altfel arată superb şi fără chestii pe nas care să-ţi dea dureri de cap şi de ochi…
De ce trebuie să moară cineva ca să se producă brusc şi neaşteptat o criză de onestitate în mijlocul masei de populaţie? Am asistat anul trecut (şi anul ăsta încă mai avem sechele) la moartea lui Michael Jackson, şi la toate revelarea tuturor minciunilor sfruntate care s-au făcut la adresa lui de către ipocriţi şi oameni fără alt mijloc de a se demonstra pe sine superiori decât prin bălăcărirea altora. Dar mai ales pe plaiurile noastre, nu de foarte mult timp am apucat să vedem moartea unui personaj local, din cauza unor complicaţii provocate AH1N1. Aici vine întrebarea mea, adresată tuturor acelora care până în acel moment au stat liniştiţi pe fundurile lor, fără a acorda nici cea mai mică doză de atenţie fenomenului noii gripe (şi poate, chiar mai rău, au crezut că este doar o chestie minoră ce nu trebuie să îngrijoreze), dar care acuma se îmbulzesc să-şi facă vaccinul.
Cum vă simţiţi acuma? Simţiţi morcovul din cur? Nu vă pişcă ceva într-un loc anume, ceva care nu vă dă pace, şi anume faptul că sunteţi nişte făţarnici fără limite? Chiar trebuia să fi murit acel om doar ca decesul lui să vă dea o palmă peste obrazul gros? Ceea ce mă nedumereşte mai rău este că nu înţeleg ceva: în faţa cui trebuiau aceste persoane să facă bravadă prin atitudinea lor “fermă” şi “tranşantă” faţă de gripa porcină? În faţa vecinei de la parter? În faţa prietenilor de bârfă? Cine din toată lumea asta valorează pentru un om mai mult decât propria sănătate? (nu că m-ar deranja la modul personal ca toţi aceştia să ia gripa – să nu moară, dar să bolească o săptămână măcar…)
M-a omorât inspiraţia acum o zi, când m-am gândit la lucrurile care mi-ar putea fac viaţa mai frumoasă. Şi nu numai mie, căci lucruile pe care le voi enumera mai jos ar îmbunătăţi semnificativ bieţile multor persoane, atât într-un mod activ cât şi într-unul pasiv, de lungă durată.
1. Dispozitivul de dilatare temporală pe bază de claxon
Traficul din Bucureşti uneori mă scoate din sărite. Nu am maşină şi nici carnet de şofer, dar rămân perplex când văd anumite persoane stând într-un cordon de maşini cu 20 de vehicule în faţă şi alte 20 în spate şi claxonând de parcă au la bord o inimă ce acuş-acuş se dezgheaţă şi fiul lor de 5 ani jumate nu va mai apuca cel de-al şaselea său tort. Îmi pot imagina ce înseamnă să întârzii în trafic, nu sunt străin de momente în care abia am reuşit să ajung la momentul potrivit ca să prind un tren sau ceva de genul; de aceea, aş dori ca în 2010 să se inventeze un aparat care să permită şoferilor impacientaţi să se simtă bine când claxonează în continuu, pentru că acest dispozitiv va trebui să creeze o bulă spaţio-temporală în care timpul să fie încetinit de 100 de ori – bulă care se va sparge imediat ce senzori de mişcare vor detecta deplasarea coloanei de maşini, astfel încât şoferului să i se pară că instantaneu ce a claxonat, maşina din faţă s-a mişcat. Activat de o apăsare a claxonului de minim 2 secunde, aparatul va îngheţa în timp omul recalcitrant şi persoanele isterice din automobil, şi pe străzile din România nu se vor mai auzi urlete de cretini.
2. Declararea zilei de 1 ianuarie ca zi oficială a statului român
Personal, mi-am însemnat prima zi din an ca fiind de acum încolo ziua mea favorită. Din moment ce Revelionul presupune un mini baraj de chestii 90% fum, 9% poc şi 1% sclipici, urmat de paranghelie manelistică, odată cu ivirea zorilor parcă sunt în altă lume. Este LINIŞTE. Presupunând că marea majoritate a petrecăreţilor ori este acasă (în cel mai fericit caz) ori căzută sub masă de la atâta băutură şi veselie, pustiul de afară este un lucru extraordinar. Eu unul ador liniştea, şi de cele mai multe ori nu am putut găsi locuri cu adevărat liniştite decât în mijlocul naturii, într-o pădure, stând pe malul unui pârâu şi ascultând lipsa oamenilor din jur. Şi din moment ce ziua naţională trebuie să fie un moment solemn, în care nu trebuie să ieşim pe stradă să vedem ce rable au mai fost scoase la paradă de către Ministerul Apărării şi în care trebuie să medităm un pic asupra istoriei care ne-a adus până aici (chiar dacă a fost cu chiu, cu vai), nu găsesc un alt moment din an în care ar putea fi pus mai bine acest eveniment. Măcar dacă iese cu mahmureală, să te doară capul şi gândindu-te la strămoşii neamului tău…
3. Sexta 69
Este un fapt trist că în foarte multe religii homosexualitatea duce la osândirea veşnică a sufletului şi la pedeapsa eternă din whatever cerc al Iadului. So, m-am gândi că ar fi o idee genială să se înfiinţeze o sectă, a oricărei formă de cult prezentă la ora actuală, care să stipuleze clar şi concis că NUMAI cuplurile de acelaşi sex vor intra în Rai în timp ce sufletele celorlalţi vor arde pentru eternitate în Iadul celor straight. Nu de alta, dar vreau ca odată şi pentru totdeauna să se pună capăt ideilor cretine gen “Dumnezeu îi urăşte pe homosexuali” pe care le poţi întâlni destul de des mai ales prin zona S.U.A., şi marşurilor “ortodoxe” care au loc “întâmplător” în acelaşi timp cu paradele gay. Trebuie să se tragă o linie f.f. groasă între “a accepta” şi “a fi de acord”, pentru că sincer vorbind nimănui nu-i pasă de opinia unui singur individ ci doar de cea manifestată de grupuri mari de oameni care de cele mai multe ori trebuie să urle şi să provoace pagube pentru a fi băgaţi în seamă. Ori lucrurile promovate prin violenţă nu au în spate chestiuni raţionale, ci probleme de orgoliu, frustrări şi aroganţe ce nu ţin deloc de bunul simţ. Şi dacă-ţi cere cineva să fii de-acord cu chestiunea comunităţii gay, poţi foarte uşor să spui nu şi fără a face spume, atâta timp cât eşti în stare să accepţi că persoanele din jurul tău gândesc şi acţionează total diferit faţă de tine.
4. Îmbunătăţiri fundamentale
Oamenii sunt creativi: am inventat sporturi şi jocuri mai mult sau mai puţin logice, am creat haine din ce în ce mai extravagante/inutile şi mai ales în ultima perioadă începem să ne scobim creierii în căutarea de subiecte din ce în ce mai fantasmagorice pentru industria cinematografică. Referindu-mă la prima categorie, aş sugera următoarele upgrade-uri:
- În fotbal, să nu ne mai referim la jucători prin nume, ci doar prin numărul de pe tricou. Oricum, când e vorba de transferuri, ei devin o comoditate, un obiect. De ce să mă chinui cu detalii lingvistice când pe mine mă interesează doar detalii numerice: vârsta, performanţele în joc ca număr de goluri şi salariul?
- În categoria reality show-urilor, în loc să-i punem pe concurenţi să mănânce gândaci, să-i punem să-şi taie o mână de exp. Nu cred că va putea vreodată exista pe acest glob o emisiune cu un rating mai mare decât “Saw: LIVE”. Tu ce ai fi în stare să faci pentru o grămadă de bani, a?
- Vreau ca la olimpiadă să fie excluşi atleţii profesionişti. Aş dori să văd alergând, sărind şi performând numai persoane care nu trăiesc din gimnastică, oameni care nu iau de zeci de ori mai mulţi bani din reclamele ataşate numelor lor decât valoarea medaliilor primite.
Despre haine, m-aş limita doar la schimbarea decorurilor în care au loc paradele de modă ale marilor designeri, mai ales pentru colecţiile de toamnă-iarnă. Mie mi s-ar părea perfect logic să se desfăşoare defilările exact în condiţii de toamnă-iarnă, ca să vedem de fapt valoarea hainelor etalate pe modelele care astfel vor risca să fie suflate de vânt. Nu mă priveşte că ţie ţi-a venit ideea de a coase haine din pungi de gunoi, atâta timp cât modelele tale vor face degerături şi vor dârdâi atât de mult, va trebui să pui ceva mai acătării pe ele dacă vrei să le mai refoloseşti.
Cine cunoaşte sensul expresiei “to go out on a limb”, înţelege la ce mă refer când zic că filmele din 2009 au fost slabe, dar slabe rău. Coroana o ia de departe “2012″, în care omenirea supravieţuieşte – ca să vezi!- şi sfârşitului lumii. Mai dă-o în mă-sa de treabă. Păi puii mei, de ce nu putem avea şi noi un sfârşit – absurd ce-i drept, dar definitiv şi irevocabil – ca în “Knowing” ? SERIOUSLY! După atâtea catastrofe, noi scăpăm bine mersi? Vreau să văd un film în care noi ne punem capac singuri, precum consider eu că sunt şanse reale la capitolul dezastre. Vreau să văd alte scenarii decât cele în care săracii oameni sunt nevinovaţi şi se uită în jur cu puppy eyes cum lumea se duce naibii în timp ce ei sunt complet neajutoraţi, dar nici ca acelea în care ultimii supravieţuitori umani se luptă cu roboţi/mutanţi/semeni de-ai lor. Şi dacă este să vorbim de extratereştrii, aş vrea să văd un film în care omenirea este asaltată de entităţi invizibile sau în orice caz complet non-umanoide. Coz it iz boring când vezi aceleaşi 3 degete, aceiaşi ochi mari şi aceeaşi piele gri-verzuie peste tot.
5. Demitizări urgente
Aici mă refer în principal la marile competiţii de Miss World/Universe şi Eurovision, şi la fotbal. It sucks, plain and simple. Aseară am urmărit o reluare de la Miss Universe (apropos, nu ştiu de ce presimt că undeva în Univers o specie de extratereştrii tocmai a fost grav ofensată de acest titlu onorific) şi am ajuns la concluzia că momentul punerii întrebărilor a fost intenţionat lăsat ultimul, pentru a nu dezavantaja într-un hal fără de hal pe superbele neposesoare de creier. Din moment ce aveau nevoie de doar 5 finaliste, puteau pune întrebările acelea tocmai la început: nu exagerez când zic că din 84 de concurente, erau şanse rezonabile ca măcar 5 să aibă suficientă minte încât să nimerească măcar tangenţial un răspuns adecvat. Căci cu siguranţă NU doar pe criteriul pur al frumuseţii exterioare au fost alese finalistele, printre cele lăsate în urmă fiind exemplare mult mai reuşite, dar oricum din moment ce rolul Miss Universe este acela de a fi more or less mobilă de cărat de colo până colo în numele diverselor proiecte umanitare & shit, bănuiesc că nu mai contează asta aşa de mult. Mintea, adică.
Şi noi, ca ţară mică ce suntem, ne strofocăm în fiecare an să-i găsim cei mai talentoşi din rândurile noastre pentru a-i trimite în străinătate la un concurs complet lipsit de sens. Din moment ce este aşa de evident modul de alegere al câştigătorului, nu pe criterii vocale sau de show ci de chestiuni prestabilite, de ce să nu se acorde locul I celei mai bune voci/formaţii, iar premiul cel mare (care aduce cu el organizarea noului eveniment) să se acorde cui trebuie? Trebuie dată jos o dată şi pentru totdeauna impresia că se judecă corect şi că ţările care se votează între ele de fapt apreciază corect valoarea artistică. Nu se întâmplă aşa ceva, never ever.
Dar cea mai importantă demitizare este aceea a faptului că românii sunt buni la fotbal. Ne pricepem, desigur, dar nu avem nimica care să substanţieze valoarea reală a fotbaliştilor autohtoni. Şi nu vreau să mă gândesc la trofeul ăl vechi al Stelei, pentru că n-are sens. Unu la mână: cluburile de fotbal sunt doar nume, şi evntual o istorie. Atât. Din punctul de vedere al compoziţiei echipei, al antrenorului, poate chiar şi al proprietarului clubului de fotbal, nimica nu este ferm bătut în cuie; pe nimica nu poate fi pus degetul şi zis “uite, asta e Steaua, asta e Rapid, asta e Ceahlăul” din moment ce nu ştii când i se trăznaie managerului să schimbe juma de echipă. Mai este acea echipă aceeaşi Steaua, acelaşi Rapid, acelaşi Ceahlăul? Şi din moment ce avem atâţia “brilianţi” prin ţară, de ce singurele rezultate palpabile vin doar individual şi niciodată din munca de grup a unei echipe naţionale sau a unui club singular?
Parcă pentru a demonstra că lucrurile sunt 100% fucked-up în acest an, în scumpul meu oraş natal a plouat. La sfârşitul lunii decembrie. Cu fulgere şi tunete. Ceea ce este fenomenal, considerând începuturile lunii cu frigurile de 2 cm şi zăpezile de 10. Peste câteva ore, vom schimba anul şi vom intra în 2010 (ajungând astfel ori la 2 ori la 19-26 ani distanţă faţă de sfârşitul apocaliptic al umanităţii, în funcţie de preferinţele fiecăruia – adicătelea ori à la Roland Emerich ori cu ajutorul lui Apophis), şi va trebui să ne uităm în urmă şi să vedem dacă ne putem mândri ce ce am făcut acest an.
Am asistat la răspândirea a două boli, una pandemică şi una endemică, menţinută din fericire între hotarele României. Prima boala, rezultată sau dintr-o găina care a mâncat şorici sau dintr-un porc ce a servit ouă la micul dejun, cert este că această gripă s-a răspândit şi odată cu ea şi nelipsita paranoie. Paranoie care a planat şi asupra vaccinurilor propuse, unul dintre acestea nereuşind “din păcate” nici până acuma să mă transforme într-un zombie însetat de sânge. Tough luck pentru cei care se joacă cu sănătatea lor şi au preferat să nu-şi perforeze pielea şi muşchii cu acul medicinal; cine ştie, poate ei vor apuca să supravieţuiască odată ce virusul mutant îşi va face simţită prezenţă şi eu, alături de restul populaţiei vaccinate, vom ataca fără încetare cetăţenii non-undead.
Cealaltă boală la care am asistat în România este o BTT: Boală cu Transmitere Textuală. Şi mă refer, evident, la sindromul psihosomatic al Antibăsescianismului, ce va fi tratat încă vreo 5 ani cu Dictatoricină intravenos şi pastile cu Boculină (în mintea celor suferinzi, that is). Această boală, nefăcând distincţie între păturile sociale pe care le-a afectat, a căpătat totuşi o preferinţă pentru acei oameni care au tendinţe schizofrenice. Şi asta pentru că această BTT produce o scindare surprinzătoare în mintea persoanelor afectate, aducându-le într-o stare în care ignoră complet realitatea şi se lasă copleşite de o ură de speţa cea mai dură şi mai tăioasă. Pentru aceşti oameni, este logic că B. este un dictator, chiar dacă nu avem jurnalişti asasinaţi în scara blocului sau arestaţi pentru injurii la adresa “conducătorului suprem”; este firesc să dorească înlăturarea tiranului printr-o coaliţie menită să fie zdrobitoare numeric şi totuşi strigă în gura mare fraudă, ceea ce aruncă o îndoială EXTREM de mare asupra capacităţilor reale de organizare a opoziţiei din moment ce a pierdut la zecimale alegerile; doresc democraţie şi corectitudine în ţară, dar aleg ca simbol un om căruia i se pot imputa mult mai mult decât i s-a dat în cap realesului B. pentru faza cu băiatul pălmuit, prin simpla asociere cu persoane extrem de murdare din scoietatea română de afaceri. Vorba următorului banc:
“Obama, Medvedev şi Băse ajung la poarta Raiului. Apare Dumnezeu şi Obama Îl întreabă:
- Doamne, când va ieşi America din criză?
Dumnezeu îşi trimite îngerii să socotească. Se întorc îngerii după vreo câteva minute şi Dumnezeu răspunde:
- Nu în mandatul tău, fiule.
Medvedev întreabă:
- Doamne, când va redeveni Rusia o superputere mondială?
Îngerii se pun pe calculat şi revin după o jumătate de oră. Dumnezeu spune:
- Nu în mandatul tău, fiule.
Băse pune şi el o întrebare:
- Doamne, când va scăpa România de corupţie?
Stau îngerii o oră, două, trei. Când se întorc, cu toate penele zburlite şi ciufulite, îi şoptesc ceva lui Dumnezeu şi pleacă. Acesta îi răspunde lui Băse:
- Nu în mandatul meu, fiule.”
Dacă ar fi să cer ceva de la nou an, acest lucru cu siguranţă ar fi: “Doamne, mai dă-ne un pic de minte din când în când“. Faptul că nu ştim ce facem am demonstrat de vreo 2000 de ani încoace, deci am fi oarecum ca şi iertaţi pentru faptul de a fi o specie imbecilă, cu şanse reale de a nu se autoanihila destul de mici. Războaie sângeroase şi nejustificate altfel decât de a fi purtate în numele păcii, organizaţii gay de “ajutorare a săracilor lumii” care se intersectează cu marii magnaţi ai exploatărilor resurselor ţărilor în curs de dezvoltare şi dau mâna cu aceştia veseli şi fericiţi, oameni foarte “preocupaţi” de încălzirea globală dar care nu vor să-şi pună mori de vânt pe câmp pentru că “le strică peisajul” şi, să nu uităm – din moment ce vedem mereu pe Animal Planet acest ultim lucru – sume generoase de bani care se varsă în S.U.A. pentru ajutorarea sărmanelor animale oropsite de soartă în timp ce mulţimi de oameni spumegă şi fac ameninţări cu moartea la adresa celor care vor să propună un sistem medical care să-i ajute şi pe cei săraci. De prea multe ori părem a fi complet bătuţi în cap. Şi din nefericire bunul simţ de prea multe ori este invers proporţional cu numărul de zerouri ce pot fi scrise instantaneu pe un cec blanc. Mi-aş dori ca anul 2010 să nu prindă în viaţă anumite personaje, dar cer prea mult, nu-i aşa?
